De "țara" Sinaia m-am îndrăgostit pe la 6 ani. Da, țara - Sinaia, pentru că până pe la 7 ani, de fiecare dată când ieșeam din Panciu (locul în care m-am născut), îmi întrebam părinții înspre ce țară mergem ...
"Îndrăgosteala" de Sinaia nu a durat doar ... 3 ani :), ci continuă și astăzi, transformându-se într-o iubire matură.
Scriu aceste rânduri purtând în inimă una dintre cele mai dragi amintiri: vacanța de vară de la 6 ani, împreună cu sora și părinții, petrecută în apropierea parcului Peleș ... Scriu cu dor de Peleș și cu gândul la tata care iubea să vadă locuri noi, dar care, din păcate, a văzut prea puține ...
Despre cea care își odihnește inima în camera de aur de la Pelișor, am aflat un pic mai târziu ... și am fost fascinată ...
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.
A iubit și luptat pentru o Românie "dodoloață"! O femeie care a uimit lumea nu doar prin frumusețea specială!
Odată am fost străină pentru aceşti oameni; acum sunt de-a lor, şi, deoarece vin de atât de departe, am fost prin acest lucru mai în măsură de a le vedea calităţile şi defectele.
Ne-a lăsat o moștenire de mare preț, iar azi, 1 Decembrie 2019, recunoștința mea zboară către Ea: Maria, Regina României! Mulțumim, Majestate!
Era o dimineaţă rece, de iarnă.
Respiraţia se întrupa în invizibile cristale.
Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealălaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din Romania, tun dupa tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite…
– Uite, îi spun lui Lionel: aşa – prin ger şi zăpada – se retrăgea pe vremuri Napoleon.
La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa ca voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul.
Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei.
Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună.
Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsura la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt ”Timp” cu toate că n-am facut decât să “participăm”, tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică.
Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele.
– Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir…
Când dam să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil:
“Trăiască România dodoloaţă!”
Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor – fragment